Reflectoarele conştiinţei
-Te rog să mă ierţi…
-Pentru?
-Am vrut să fac ceva împotriva voinţei tale.
-Nu înţeleg.
-Mai ţii minte când te-am invitat la mine, la chef?
-Bineînţeles. Datorită acestui fapt sunt acum aici, în locuinţa ta.
-Aveam intenţii ascunse.
-Aveai sau mai ai?!
-Am cumpărat praf pentru porci când te-am invitat.
-Praf pentru porci?? N-am auzit în viaţa mea! Dar ce ai vrut să faci cu el?
-Am vrut să-l spun în cafeaua ta.
-Tu vorbeşti serios? Ai vrut să mă omori?
-Da de unde? Ai înţeles greşit.
-Atunci fă mă să înţeleg mai bine.
-Praful acesta se dă la porci ca să aibă poftă de regulat.
-Mi se pare incredibil ce aud!
-Am vrut să fii a mea!
-Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa?
-Dar m-am răzgândit.
-Şi astfel am scăpat de intenţiile tale perverse! Ar trebui să-ţi mulţumesc.
-Îmi pare rău.
-Dar ai mai făcut aşa ceva?
-Da, odată. Tot am auzit de la prieteni despre efectele acestui praf şi am vrut să-l experimentez şi eu.
-Eu fiind… scroafa de experiment?!
-Am vrut pasiune.
-Dar spune-mi, tu nu ai parte niciodată de pasiune?
-E o problemă grea. La noi, la institutul de teatru, pe toate le încercăm, căutăm în permanenţă ceva nou, ceva nonconformist, ieşit din comun, surprinzător, şocant, vrem să trăim cele mai diverse experienţe ca să avem un substrat, cât mai complex, pentru seva inspiraţiei.
-Experienţe inedite? Ştiu şi eu câteva din poveştile colegilor tăi. Mihai, student şi el la teatru, s-a îmbătat zdravăn şi vroia şi el să facă ceva senzaţional, a escaladat clădirea băncii şi de acolo se adresa în gura mare auditorului închipuit. Prietenii degeaba se străduiau să-l convingă să nu mai strige în toiul nopţii şi să se dea jos de pe acoperiş. Până la urmă s-a trezit înconjurat de câţiva miliţieni care l-au obligat să revină cu picioarele pe pământ. 24 de ore a stat în arestul miliţiei.
-Mihai Gocz? Da, am auzit şi eu. Altă dată s-a certat crunt cu directorul Institutului, Gy. Kovacs, pe motiv că el nu vrea teatru jidănesc… cât pe ce să fie exmatriculat, dar a scăpat ca prin minune, găsindu-şi refugiul, s-a internat la psihiatrie. Acolo admira bolnavii cum se chinuiau în grup să stingă flacăra neonului.
-Metodele astea extreme vă atrag pe voi?!
-Artistul trăieşte nu numai pentru el şi pentru alţii, e măcinat de interiorul lui, pe de o parte el înţelege pe toţi, pe de altă parte el nu-i înţeles de nimeni.
-Impresia asta ţi-ai făcut şi despre mine?
-Noi, actorii, vrem totul acum, în momentul acesta… cu o foame însetată.
-De ce, nu aveţi răbdare să aşteptaţi cursul natural al lucrurilor?
-Nu avem răbdare fiindcă nu avem timp!
-Timpul nu-i acelaşi pentru orice om?
-Se pare că nu, noi ne grăbim, astfel accelerăm şi evenimentele.
-Dar atunci distorsionaţi voluntar cursul vieţii.
-Da, suntem provocatori şi rebeli.
-Şi dacă acest demers atrage dezavantaje sau chiar dezastre?!
-Nu ne pierdem să căutăm consecinţe, pe noi ne interesează doar desfăşurarea acţiunilor, procesul ca atare, să simţim că ne-a luat vâltoarea că ne rostogoleşte, ne aruncă, ne înfruntă, ne înghesuie, ne încearcă…
-Aşa ai vrut să mă încerci şi pe mine?
-Am vrut să văd pasiune în tine.
-Nu te-ai putut mulţumi pentru câteva zile, doar cu interesul meu faţă de tine? Nu ai răbdare să construieşti o relaţie? De fapt, tu nu ai nevoie de relaţie!
-Nu am timp. Ard în gol.
-Unde te grăbeşti? Să inviţi în fiecare mâine pe altcineva?
-Cam aşa ceva. Rolul de actor înseamnă de a trece de pe o zi pa alta cu demarcaţii neclare, de a te mişca de la unul la altul, peste unul sau altul, prin unul sau altul fără staţionări îndelungate. Monotonia îngroapă stilul.
-Şi cum s-a manifestat fata căreia i-ai dat din acel praf?
-Nemaipomenit!
-Adică? Şi-a aruncat toate hainele de pe ea, iar picioarele către cer?
-Mai mult.
-A dansat din buric în pielea goală şi scăpa din braţele tale acaparatoare ori de câte ori vroiai s-o înghiţi?
-Şi mai mult.
-A iniţiat jocuri erotice, marcă celebră?
-Eşti pe aproape.
-Te-a provocat la un comportament sexual inedit?
-De unde ştii?! Totul era o pasiune! Chiar şi
preşul respira, ştergarul de la uşă gemea,
prosopul s-a înnodat în propriile ciucuri.
-Nu avea importanţă faptul că pasiunea era provocată artificial?
-Pentru mine conta doar reacţia, acum şi aici, nu şi conexiunile cauză-efect.
-Exploataţi filozofia doar până unde vă convine, apoi recurgeţi la şantaj prin poezie, cuceriţi prin teatralitate, jucaţi pasiunea, în timp ce interiorul vostru e ros ca un os în labele unui câine conştiincios. Merită?
-Din plin.
-Şi dacă până la urmă oierul nu mai vine să scape turma de lup?
-Ce vrei să spui?
-Dar nu ştii cum a murit Mihai?
-Ba da.
-S-a îmbătat din nou, cu unul Vischi, s-a dus cu el la marginea oraşului Tg Mureş, acolo s-a culcat pe asfalt. Era ceaţă deasă în zorii zilei şi nu prea circulau maşini. Vischi striga: vine maşina! Mihai se speria şi se ridica imediat, dar era alarmă falsă, prietenul îl păcălea de câteve ori, până când a învăţat minte şi nu-l mai credea şi nu se mai ridica la atenţionare… iar maşina în acea ceaţă groasă a trecut peste trupul lui.
-A fost o înmormântare răsunătoare la Cluj. De acolo era Mihai.
-Povestea lui a ajuns legendă. Oare pentru legendă a trăit el?
-Uite, ţi-am adus o cană de cafea.
-Nu mănânc şi nu beau de la tine nimic.
-Nu m-ai iertat.
-N-ai ce face cu iertarea mea. Doar dacă nu-ţi foloseşte la ceva supărarea mea.
Concursul de schi
Motto: Te trezeşti la gândul că toată viaţa ai alergat după cineva să-l ajungi, să-l iubeşti, să-i împărtăşeşti, să-l depăşeşti, depăşindu-te pe tine însuţi, ca în final să ajungi tot un om depăşit.
Concursul de schi cu săritură de pe trambulină, din Alpii austrieci, abia începea. Toată lumea avea costum de schi indiferent dacă era concurent sau spectator. Frigul nu-i apăsa de loc. Nişte pictori suprarealişti, veniţi de la Paris, au agăţat un puck galben pe bolta cerului, îmblânzind astfel, curenţii reci, încolăciţi în jurul spectatorilor. Febra aşteptării creştea pe măsură ce timpul se îngrămădea.
Primul la start a fost Cristian, un tânăr vânjos, încercat de vicisitudinile sorţii. Înainte de pornire, s-a aplecat şi şi-a verificat legăturile, apoi s-a concentrat la start. Gândul îi fugea la taică său care s-a aşezat beat la volan, să pescuiască la râul cel mai apropiat, a mai fost acolo de multe ori, chiar şi băut, cunoştea locul, parcă şi peştii îl cunoşteau. La mijlocul podului a scăpat volanul şi a zburat… a zburat şi tânărul deasupra trambulinei într-o poziţie de statuetă albastră, peste inundaţia albă a zăpezii, îşi făcea ochi pentru taică său, vroia să zărească perimetrul apei care l-a înghiţit, cu maşină cu tot, fără niciun peşte prins.
La mijlocul podului a scăpat volanul şi a zburat peste bordură, botul maşinii îngropându-se în mâlul de pe fundul râului tulburat. Când să meargă şi el, Cristian, în America, să-l cunoască personal că până acum autorităţile române nu vroiau să-i elibereze un paşaport. Când în sfârşit s-a ivit şi ocazia, şi maturitatea lui a depăşit fazele de reproşuri la adresa părintelui, care a plecat departe de familie, lăsând uitarea să facă rădăcini, nu mai avea la cine pleca. În atâţia zeci de ani, tatăl nu a cerut niciodată divorţul de la maică sa. Enigme în lanţ. Lanuri de grâu înceţoşate. Acolo sus, Cristian, agăţat de colţul cerului, conştientiza dorul ireversibil faţă de omul care nu l-a aşteptat niciodată la intersecţia de drumuri sau în uşa casei, timpul i-l furau peştii şi băutura. Groapa din piept şi din munte îi înteţea forţa în planare cât mai fermă, apropiindu-se, propulsat de trambulină, de o bucată întinsă de cer, în care se reflecta ochiul de apă, vinovat pentru tragedia înghiţirii lacome.
Nici nu-l interesa timpul realizat, el ştia precis că a reuşit, a reuşit să planeze în aer lângă sufletul tatălui, cât era necesar…
Al doilea la rând, a fost Thomas, un zăpăcit şi jumătate. În timpul liceului era destul de zeflemist, dar avea sprijinul necontenit al Joannei, cea mai bună la studiu, dar şi prietenii îi erau alături, chiar şi după actele sale nesăbuite care au muşcat din legile statului până la sângerare. Faţa părinţilor, de durere, s-a lungit atunci până jos şi mai departe, până la apa neagră şi murdară. Privirile din ochi s-au tulburat, lumina era năpădită de o penumbră îndoliată. Umbra, fără să dea nimic în schimb, îi va înghiţi anii adolescenţei, că a încercat să fie dumnezeul său propriu şi a spus: iau prafuri! şi a luat prafuri să violeze ziua cu vise contrafăcute.
Nu ştia că ani grei de puşcărie îl aşteaptă cu canini de vampir şi gheare de sânge, în care adolescentul va reproduce şi azi, şi mâine, pierzania clipelor, va rula din nou şi din nou, până când umbra din celulă se mută de pe un perete pe celălalt, a nu ştiu câta oară, secvenţele stigmatizate din viaţa lui, care l-au îmbătrânit peste noapte. A încercat să fie dumnezeul său şi al altora, şi a spus copiilor: luaţi, cumpăraţi vise, vi le dau la preţul pieţei foarte negre, serviţi-vă măi băieţi şi fete, cu legănări tandre, ireale, cu beţii cereşti fără comparaţie că viaţa este tristă şi monotonă şi goală şi fără culoare. Haideţi şi cumpăraţi senzaţii de categoria grea, să devii cool, şmecher, megabeton.
Dar buldozerul l-a nimerit drept în faţă şi l-a înhăţat fără cuvinte, dovezile îi atârnau de gât, de creier, cândva senin şi raţional. I-a spart parbrizul din ochi, dar i-a lăsat ştergătorul de lacrimi să-şi plângă toţi anii tinereţii, expuşi la pericole cu nonşalanţă.
Doi ofiţeri îmbrăcaţi regulamentar, i-au pus cătuşe pe mâini, pe ochi, pe suflet şi i-au spus: atenţie copilărie candidă, adolescenţă efervescentă, drogurile înainte de toate, vă omoară sufletul!
Acum zboară şi el în văzduh ca şi amintirile râncede, era să păţească rău de tot, el care credea că nu va păţi niciodată nimic, putea sta mulţi ani în închisoare fără bacul luat, fără drept de înscriere la facultate, fără Joanna şi prietenii buni, cu inima încătuşată de întunericul pervers. A avut noroc, i s-a mai dat o şansă, fiind la prima infracţiune pentru deţinere şi comercializare de drog. Măi băiete, i-a zis sergentul, dacă eşti dispus să mergi cu echipa noastră din şcoală în şcoală şi să povesteşti copiilor şi adolescenţilor, ca tine, tot ce ai păţit şi ce ai fi putut păţi, mai o scăpare! Dar trebuie să vorbeşti din inimă, să fii convingător, nu o ieftină paiaţă de la teatrul de stradă! Fac orice, striga cu putere, fac orice! … şi lua elanul necesar pentru un zbor cu aripile schiurilor care prelungeau organic corpul lui şi îl înălţau până la statuia libertăţii, să-şi vadă eul său trecut, mic şi infect, să-l dezbrace de un rând de piele de şarpe veninos. Era liber, pătat, dar liber. Libertatea i se părea o comoară scotocită cu dinţii şi unghiile din cotloanele pământului, atunci când la ieşirea din arest s-au schimbat anotimpurile şi timpurile, şi greu mai găsea un loc între oameni. După un zbor zvelt şi hotărât, Thomas a aterizat calm, cu obrajii pişcaţi de frig, aplaudat de prieteni şi de oamenii care s-au încrezut în reabilitarea lui. A aplicat un plug scurt şi s-a oprit brusc cu cea mai mare siguranţă, exact cum s-a oprit şi atunci…
Al treilea, a urmat Peter. Era ca un zeu în costumul lui de azur, deasupra timpului care se scurgea în clepsidră. După ce a inspirat distanţele şi a luat elan, s-a pierdut în soare… care îşi înclină capul pe mare, închidea un ochi ca să se scalde genele în apă, degetele bărbatului se strecoarau prin părul răsfirat al femeii, apa le atingea gleznele şi muta căldura nisipului mai sus pe picioarele ei netede, sculptate de mâini sensibile, se întindea o manta roşie peste grânele galbene, arzătoare ale soarelui, reflecţii roşii pe genunchii ei, apa inundă coapsele, iar el căută iluziile de apartenenţă, în care fiecare respiră prin celălalt. Culorile calde ale soarelui în apus s-au suprapus peste faţa rece şi albastră a mării într-o mângâiere, el îi prindea mijlocul într-o simfonie de Brahms şi o umplea cu sunete dulci, care se urcă pe vârful sânilor albi, cu picăţele de nisip. Soarele mai râdea cu ultimele forţe, îi învăluia în mantale grele, roşii-portocalii, el apucă gâtul femeii cu atingeri răscolitoare, ca buzele să se deschidă într-o chemare nestăpânită, apa le ajungea peste coapse, le mângâia şira spinării, curgea în priviri să împrăştie dragostea fluidă şi amorţită. Când soarele îşi închidea şi ochiul celălalt şi desena ultimele şuviţe pe mare, ca pe o pânză expresionistă, îmbrăţişarea lor se întindea pe luciul apei, ca să-i cuprindă într-un aliaj, respiraţia se pierdea în clipocit de ape, lovind ritmic trupurile amestecate. Temperatura nisipului creştea căldura acumulată intracelular, soarele cu ultimele unduiri de trup, le înălţa mişcarea într-o zvârcolire galbenă, apa se ciocnea de braţele lor împletite într-un singur colac de salvare, briza le frunzărea privirea şi pielea, sarea de pe ochi şi gât părea dulce, în timp ce, coroana soarelui se agăţă de părul lor învălmăşit şi ud. Dansul pe nisip era felin, căutarea de sine dura până soarele topea oglinda apei, până când apa le inunda clipa, până când trupurile se regăseau la intrări în febra elementelor din natură.
Peter a ţâşnit cu schiurile în picioare, într-o încremenire proiectată deasupra tuturor, ducând cu el gustul nisipului cald, urmele mângâierilor lăsate pe piele, vroia căldura pătrunderii în coroana coapselor, unde se unea aerul cu apa din amintiri, iar el prelungea cât se poate de mult, plăcerea decupată din unirea timpurilor … şi doar peste această dimensiune ateriza pe pământ…
Al patrulea concurent strălucea într-un costum purpuriu, se chema Steven, curajosul. A vrut să zboare mai mult decât ceilalţi, care au luat startul înaintea lui, a vrut faimă pentru zilele negre, dar şi pentru cele însorite, a visat nemurirea care nu s-a împărţit încă din monopolul cel sfânt. A riscat viaţa şi când spera că a reuşit să atingă strălucirea, expunând schiurile luminii peste puterile omului, a clacat. S-a prăbuşit într-un viraj haotic, amestecându-se oasele cu lemnele, picioarele cu corpul şi cu schiurile de cea mai bună calitate. S-a împiedicat de propria mărime, de propriile limite, de propria neşansă. Proverbul Încercarea- moarte- n-are, poate fi fatală. Nu s-a mai putut ridica. Pe targă l-au dus cu viteza vântului, la spitalul cel mai apropiat, iar medicii l-au salvat de la o paralizie care putea anihila libertatea de mişcare, cruţându-i libertatea de simţire şi gândire. Azi se uită din cărucior la concursurile de schi şi se gândeşte cu tristeţe la visele frânte în aripi. Dar trăieşte şi îmblânzeşte vise mai accesibile…
GEMENII
Ana îşi dorea un copil din toată inima. Aveau deja 32 de ani şi nu se puteau bucura de propiul copil, doar de copiii altora. De câte ori viziona un film cu băieţi şi fetiţe, ochii îi înotau în lacrimi, o pătrundea o durere fizică din cauza acestui neajuns.
- Dacă nu putem avea copii, aşa că vom adopta un copilaş?
- Bineînţeles.
S-a mai liniştit după răspunsul primit de la soţul ei, iubitor de copii şi el.
Peste un timp a rămas gravidă şi se ducea la doctorul ei la policlinică.
-Ai burtă prea mare pentru luna a patra, poate ai gemeni, îi spunea doctorul îngândurat. Noi nu avem ecograf, dar te voi trimite la Cluj să te examineze mai bine. Noi te putem asculta cu pâlnia, dar dacă cei doi sunt suprapuşi, nu se vor auzi bătăile inimii la amândoi.
Zbura automobilul lor spre Cluj şi înapoi cu vestea cea mare. Avea gemeni. A fost uluitor să vezi pe ecranul ecografului două corpuri mici pulsând ca două inimi, unul stătea vertical, celălalt orizontal. Nu-şi putea dezlipi ochii de pe ecranul ecografului. Ce minunăţie, ce experienţă!
Plini de mândrie povesteau la toată lumea că vor avea gemeni, soţul Anei afişa o satisfacţie rară:
-Voi avea doi deodată, voi recupera timpul pierdut! Prietenii, cunoştinţele se mirau sau zâmbeau, la o asemenea veste. Toate filmele din oraş le vedeau, chiar şi pe cele turceşti, aveau nevoie să iasă din casă şi să arate lumii de ce au fost ei în stare. Ei, care au crezut că nu pot avea copii. Erau fericiţi. Ana se uita la filme cu o împăcare de sine, prezenţa copiilor o emoţiona acum cu totul altfel, se bucura pentru ei. Fiind în evidenţă specială, tot la două săptămăni trebuia să meargă la control medical. Dar asta nu a deranjat-o.
Într-o noapte s-a trezit din somn, atât de tare o mânca pielea la încheieturi, scărpinându-se cu unghiile ei lungi, şi-a adus aminte de filmul suedez Prinţesa, în care femeia suferea de ceva boală rară, iar doctorii i-au contraindicat naşterea unui copil, ea însă dârză, riscă o sarcină şi naşte un copil, iar naşterea şi fericirea îi aduc şi vindecarea.
Se trezea noapte de noapte şi se scărpina, poate îi va curge şi ei sângele ca şi acelei Prinţese…nu înţelegea ce are. La un moment dat când a început să se scarpine pe braţ, la o şedinţă, un coleg şi-a tras scaunul mai departe, crezând probabil, că a luat vreo scabie de la copii. Îi venea să râdă, vroia să-l liniştească, dar renunţase între timp. După şedinţă însă a luat-o în direcţia medicului dermatolog.
-Nu vă pot prescrie orice dumneavoastră, având în vedere starea în care vă aflaţi, dar încercaţi totuşi acest unguent, vă mai calmează mâncărimea.
Peste o zi sau două a conştientizat, că nu se mai mişcă copiii în interiorul său, deşi câtă plăcere însemnau pentru ea loviturile picioruşelor amortizate de lichidul amniotic… simţea loviturile, parcă printr-o paravană, nu aduceau cu ele durere, doar surprize, da, tot timpul se simţea uimită de mişcările bruşte, neanunţate ale lor.
S-a oprit în mijlocul trotuarului şi trăgea cu urechea, ţinându-şi palmele pe burtă… nu se aude nimic. Poate dorm bobiţele, lasă că se trezesc ele şi nu-şi putea lua gândul de la această constatare. Toată ziua o obseda autoobservaţia, dar nu înregistra nici o mişcare interioară. Dintr-odată s-a hotărât, trebuie să se prezinte la doctor. I-a aşezat o pâlnie pe burtă să observe bătăile inimii, dar a rămas contrariat.
-Urgent să te duci la Cluj, cred, că ceva nu e în regulă cu sarcina ta.
Din nou spre aceeaşi clinică, care i-a dat vestea acea grozavă cu gemenii, acum nu mai aveau chef să vorbească, nu ştiau ce ar trebui să-şi spună unul altuia. S-a dus bucuria undeva departe, parcă nici n-a existat. A fost primită destul de repede şi consultată tot la ecograf, diagnostic sentenţios: sarcină gemelară oprită în evoluţie… adică au murit bobiţele.
-Amândoi, domnule doctor?
-Da. Părerea mea este, că unul dintre ei s-a alimentat în defavoarea celuilalt, iar decesul celui mai puţin dezvoltat i-a provocat moartea şi celuilalt… cazuri rare…
Cele două minuni nu mai trăiau în trupul ei. Erau marcaţi de eveniment, nu vorbeau prea mult, nu ştiau ce ar mai putea să-şi zică. Ana se uita la burta ei cu o tristeţe adâncă… apoi, în momentul acela a conştientizat faptul că e în pericol, avea două corpuri mici, dar moarte în pântece. Poate muri şi ea în orice clipă, striga o voce în creierul ei… şi s-a umplut privirea de ură, îi venea să ia un cuţit în mână şi să-şi taie burta, să se delimiteze de corpurile moarte… în situaţii extreme îţi vin în minte măsuri radicale…
Pe această temă, în sfârşit, a pornit şi dialogul între ei, dacă doctorii i-au dat o hârtie în care scria despre sarcina gemelară oprită în evoluţie, şi recomandarea de a declanşa naşterea cât mai repede, de ce nu au oprit-o acolo, la clinica din Cluj?… şi să fi intervenit cât mai repede, doar era în luna a opta?…
S-or fi gândit, cum a stat până acum, mai poate sta câteva zile… şi simţea, cum creşte revolta împotriva corpului ei deformat, care găzduia bobiţele fără viaţă… da, de acolo provenea şi mâncărimea ei îngrozitoare, a fost reacţia organismului la sarcina oprită în evoluţie… ei au găsit legăturile logice dintre evenimente, medicii n-au sesizat acest lucru, dar ştiau, că ea putea să moară de septicemie, fără ca ei să intervină. Înverşunarea, însă, se revărsa asupra propriului trup, care-i provoca, în locul dragostei nelimitate, simţite aproape 8 luni de zile, duşmănie, revoltă.
Ajunşi acasă, Ana l-a sunat urgent pe doctorul curant, care îi era şi bun prieten:
-Acum e duminică şi nu sunt de gardă, dar luni lucrez… în situaţia ta îi poţi avorta şi în pat… sunt mici, n-o să fie dureri mari…
Ca să-şi devieze gândurile, doar era vorba despre prima ei naştere şi prefera să aştepte ca să fie asistată de doctorul-prieten, s-a apucat să termine o lucrare ştiinţifică, pe care o va prezenta altcineva, că ea nu va fi la consfătuirile cadrelor didactice… ea se va interna să scape cu viaţă…
Dar nu au aşteptat pănă luni, s-au prezentat la spital în seara de duminică, când era de gardă doctorul D, un om aspru, chiar dur, dar în contextul dat, asta pe Ana o interesa cel mai puţin, ea vroia să scape cât mai repede cu putinţă de sarcina ei primejdioasă. Alte femei ulterior i-au mărturisit, mai bine aştepta, că dr. D este înspăimântător, multe au fost la el şi le-a repezit pe toate, nu ştie să se poarte cu femeile… era transferat disciplinar de la Dej, pentru nişte intervenţii nelegale, cum se întâmpla pe atunci…
Anei i-a convenit de doctorul rece, distant, numai s-o ajute… nu a vrut să strige, nici să se vaiete, pentru ce, că vroia să scape de ceva frumos, care a scăpat de sub control şi se transformase în ceva urât? N-avea dreptul… dar injecţia primită pentru declanşarea naşterii avea efecte mult prea dureroase… Era în toiul nopţii, singură într-o sală faianţată, rece, singură cu durerile provocate, cu timpul necunoscut… doar gemea întruna în timp ce înconjura sala goală, plimbându-şi degetele pe faianţa curată… la fiecare piatră atinsă, simţea că se stinge… Se gândea şi la soţul ei, care stătea pe coridoare, ce or fi în capul lui?… Vroia să fie cuminte să nu-l supere pe medic, e ursuz se vede pe el, l-au sculat din somn… nu era nimeni în preajmă să prindă mâna cuiva…
În cele din urmă trebuia să se aşeze pe patul de naştere, să-şi agaţe fiecare picior pe suporturile laterale şi să-şi expună intimitatea lumii largi, care pătrundea sub forma luminilor de neon prin geam, şi doctorului, care examina cât de dilatată era ea… şi-a închis ochii… în momentele de mare plăcere şi mare durere, ne închidem ochii, vrem să păstrăm ceva sacru în noi sau din contră, să ne debarasăm de cele respingătoare…
Repede şi-a deschis însă ochii, avea nevoie de putere să expulzeze primul făt, nici nu a fost aşa de greu, deşi fătul n-o ajuta de loc, dar era mic şi ieşise la lumină înconjurat de un întuneric ireversibil… Ana şi-a impus că nu se va uita la el şi nu s-a uitat… analiza expresia feţei a doctorului, oare ce spune el, dar doctorul stătea numai şi aştepta… Ana nu mai putea şi sparse liniştea:
-Ce mai aşteptăm domnule doctor?
-Să iasă şi al doilea bebeluş…aş apăsa pe burtă, dar mi-e teamă că o să vă doară…
-Apăsaţi liniştit, domnule doctor, să scăpăm odată de acest vis urât… dar să ştiţi, că eu nu mai pot de frig, tremur ca o frunză pe apă.
Doctorul i-a acoperit numaidecât partea de sus a corpului, cel mult atât putea să facă pentru ea… în timp ce a ieşit şi al doilea făt… nu s-a uitat nici de data asta… apoi altă aşteptare după placentă, din care se fac medicamente, cu toate că ea era convinsă, placenta ei nu e bună de nimic.
Se va uita doar atunci, când va naşte copii vii, imaginea lor trebuie să persiste toată viaţa.
După ce s-a încheiat coşmarul, doctorul s-a apucat de procesul verbal, numele… vârsta… sarcina a fost întreruptă în luna a cincea…
-Dar, domnule doctor, am avut aproape 8 luni de sarcină!
-Da, da, dar în cazurile acestea ar trebui să chemăm autorităţile de la securitate, să constate şi ele că nu-i avort, că-i naştere… ah, treabă complicată…
-Domnule doctor, eu am hârtie de la Cluj, în care scrie clar că trebuie să provocaţi naşterea, fiind feţii morţi!
-Da, dumneata ai hârtie, dar eu nu vreau nici o anchetă!
Ana a căzut pe gânduri, i-ar fi folosit faptul dacă i se recunoştea o naştere gemelară, care ar fi însemnat, că obligaţia ei s-ar fi redus numai la doi copii… faţă de patru, cât era norma impusă de legile din acea vreme… dar nu mai avea chef să contrazică doctorul, care a salvat-o de lucrurile neplăcute… O să aibă ea, precis, şi un copil sănătos.
-Totuşi ce s-a întâmplat, domnule doctor?
-Un făt s-a dezvoltat în detrimentul celuilalt, decesul unuia i-a provocat şi decesul celuilalt… caz rar oricum… bine că nu aţi murit şi dv…
-La asta m-am gândit şi eu, spunea femeia, totuşi mă iubeşte Domnul nostru.
Un corp de adolescent
Te pierzi în mine, mi-ar plăcea să cred, dar nu… mă pierd în tine, dar nu spun, de ce aş spune… te îmbrăţişez cu nisipurile mişcătoare, cu vâile ascunse în adâncimi şi dealurile neexplorate, pâlpâind te cuprind cu ardoarea degetelor înfometate după grâu, după floare… gândurile tale deschid porţi spre interiorul nostru, descoperă de ce suntem, de ce şovăim, de ce reuşim, de ce ne bucurăm, de ce păşim în direcţii greşite cu bună ştiinţă?
Sunt o fântână adâncă, ascunsă, cu apă curată… sunt un luminiş în calea ostenelii, cu iarbă moale, care îţi alunecă sub picioare cu supunere… sunt zi în noapte şi vis în ochii deschişi, sunt o palpare, o lumânare şi un gând travestit.
Eşti o stea, o concepţie, eşti un sistem, un principiu greu de ajuns, eşti luna mea de pe pernă, o buruiană extirpată, o floare presată între poeziile mele preferate.
Acelaşi lucru vrem, să fie primăvară.
Dormisem în camera cea mică, hărăzită pentru musafiri, dar având curba efortului de dimineaţă viguroasă, mă scol înainte de vreme, ies din camera fără viaţă şi intru în bucătărie… să mă întâlnesc cu o viziune magică… David al lui Michelangelo? Un gladiator în miniatură sau un Raffael în culori? Ceva din toate acestea şi în plus, distanţa de nici trei metri dintre mine şi el, o distanţă accesibilă tuturor simţurilor… ce ar fi fost să-mi fi pus mâna atunci pe acest trup? Ca să mă conving, există? respiră? Sau e divin, doar în starea de somn?
Observam liniile unui corp frumos, bine clădit, uşor bronzat, o combinaţie de masculinitate şi fineţe. Fragilitate? Nu, numai sensibilitate.
Avea picioare lungi, cu pulpe desenate, dar fără păr vizibil, poate avea fire blonde, care nu se vedeau de la acea distanţă. Picioare care te chemau să le atingi, să le iei model pentru o lucrare în lut sau o poezie ulterioară. Picioare ca şi la expoziţie, pe care se scrie: vă rugăm, nu atingeţi exponatele. Nu le atingeam, doar le mângâiam cu privirea în toată lungimea lor, până se terminau într-un slip în culoarea dimineţii, pradă devotată a visurilor nocturne prelungite.
Slipul dormea şi el liniştit, nu se vedea pe el nici o agitaţie. Acum îmi pare rău, enorm de rău că în atâţia ani de copilărie nu am stat alături, unul de altul şi fizic, nu numai sufleteşte… ca să-l fi simţit pe el ca fiinţă opusă în gen, ca să-l fi provocat, ca să mă fi provocat. Nu, din toate acestea nimic nu s-a întâmplat, noi, doar am crescut în aceeaşi copilărie, viaţa nu ne-a îngăduit să împărtăşim chiar şi adolescenţa. Nu am stat nicioată atât de aproape de el ca să-l fi simţit, să-i fi văzut dorinţa, ridicându-se după mine, după un corp atât de cald şi frumos.
Deasupra slipului se vedea ombilicul cu un puf abia perceptibil, care schiţa o linie între ombilic şi părul ascuns sub pânza slipului, de multe ori în viaţă urmăream acest drum enigmatic ce se întindea într-o direcţie verticală, o fâşie de păr de sub ombilic care ţine până la organ ca o cascadă, ca o uliţă de pajişte, ca meridiana cu care te poţi juca, închipuindu-ţi ultima staţie, unde cascada de păr ajungea într-un ocean negru sau de un brun- blând cu valuri încreţite. Ce senzaţie tactilă îţi dă mângâierea stufului de păr, senzaţii bogate, multicolore, care se topesc, se anulează la vederea băieţilor mai noi, cu părul tuns pe corp.
Te-ai juca cu mătasea din zonele calde până s-ar trezi băiatul sau bărbatul. E interesant, organul genital îşi trăieşte viaţa parcă independent de persoană, dar în profundă dependenţă cu senzualitatea vizuală, auditivă sau mai ales cea tactilă.
Razele soarelui se jucau nestingherite pe abdomenul fin al băiatului, îl mângâiau, îl înconjurau, îl sărbătoreau. Atunci nu am îndrăznit să-mi plimb degetele pe statuia vie lungită pe pat, doar cu privirea măturam corpul în lung şi în lat şi eram fericită că pot satisface foamea adolescentei. Îmi părea bine de materialul didactic atât de estetic şi erotic, atât de curat şi inocent, un trup abia dezvelit de hainele ludice ale copilăriei.
Ce tablou! Nu-l strica nici o umbră a vieţii, nici un canal rău mirositor al realităţii, nici un colţ murdar al experienţelor de mai tărziu, era un peisaj de vizitat doar cu ochii, de mângâiat doar cu ochii, de mâncat doar cu ochii…
Relele urmau după aceea.
Pe trunchi se evidenţiau grupuri mici de muşchi, fiecare la locul lui, ca să dea întregului o imagine unică a unui corp de adolescent, care încă nu era cuprins de puterea masculinităţii, nevoia de a cuceri sau a cotropi.
Era un corp care acum se cocea, se maturiza, deşi liniile pline şi goale mă atrăgeau cel puţin estetic, mai mult nu îndrăzneam să conştientizez nici eu. Neavând creioane, acuarele, îl fotografiam cu retinele fotosensibile corpul – David, al unui tânăr enorm de apetisant.
Dacă el ar mai fi dormit, dacă în casă nu erau părinţii, dacă eu aş fi avut atâta îndrăzneală câtă curiozitate, m-aş fi dus la pat, m-aş fi aşezat pe marginea lui fără să-i perturb somnul liniştit şi aş fi atins acest corp îmbrăcat în mierea razelor pătrunse pe geam simultan cu zorii zilei… începând de la degete, apoi cilindrii picioarelor lungi şi fine, până la slip, acolo îmi ridicam mâna şi-i mângâiam abdomenul ferm, pectoralii, braţele cu împletituri delicate până la gât, apoi buzele şi fruntea, moment în care el s-ar fi trezit şi m-ar fi tras mai aproape de acest trup al lui, în trezire, de plin romantism, foame, curiozitate, instinct primar, până să simt cum cresc puterile în el, cum mă doreşte timid şi fremătându-se şi cum vrea să împartă fierbinţeala lui numai cu mine …
Mâna cade pe faldurile învelişului de pământ, de pat, de susţinere într-o lume crepusculară, universală, nestăpânită şi mergem înainte, depăşind orizontul prescris, ne culcăm pe margine de drum, de hârtie, de pat, şi credem, că suntem în universul iubirii puternice şi ne simţim atât de bine, de ne apucă grandomania, care nu se termină niciodată, mă voi scălda între peştişorii de aur necontenit, doar, cine ar putea să ne întrerupă dansul, poezia, îmbrăţişarea eternă cu amprente incisive?
Scrisoare către Liviu
De foarte multă vreme trebuia să-ţi fi scris ţie, Liviu. Înainte de… – încă de atunci. Până ai fost în viaţă. Liviu ai fost un om minunat – la vârsta de cinci, şase, şapte, opt, apoi la nouă, zece ani. Am fost colegi de grădiniţă şi în clasele primare. Aceeaşi curte ne-a crescut de la naştere până la zece ani. Parcă am fi fost fraţi.
Parcă am fi fost iubiţi înainte de a şti ce e iubirea. Parcă am fi fost logodiţi, înainte de a şti cu exactitate care sunt diferenţele dintre fete şi băieţi… Într-un colţ al grădinii m-ai rugat, să-ţi arăt – că tu nu aveai fraţi şi surori – care este diferenţa dintre o fată şi un băiat ? Şi eu ţi-am arătat, fără martori, cu mare ruşine ( până azi simt cum mi s-a roşit faţa), dar am vrut să te ajut ca să ştii exact, cu obiectivitate care sunt asemănările sau deosebirile. Eu eram cu un pas înaintea ta, având frate cu trei ani mai mare. Dar sunt convinsă, că şi azi sunt băieţi curioşi să ştie cum sunt fetiţele, mai ales dacă nu au surori. Şi azi sunt fetiţe care îi ajută cu sufletul curat.
Fratele meu a fost expert în a explica lucrurile intime. De la el am aflat cum se face copilul, iar mai târziu şi eu dădeam ştiinţa mea mai departe la fetiţele de la şcoală, care rămâneau cu gurile căscate, dar mă credeau, că îl aveam pe fratele meu, drept bibliografie. De la el am aflat şi ce înseamnă fluturaş, adică prezervativ.
Vrei un balon soră mea ? – mă întreba într-o zi. Care copil nu vrea baloane colorate ? A deschis sertarul din mijloc al dulapului din bucătărie, acolo era un pliculeţ cu un balon, l-am luat să-l suflu, dar avea un gust amar. Vai ce gust rău are, încercam să mă opun, dar el mă încuraja într-una. Dar de ce are forma asta lunguiaţă? – mă minunam, că pe vremea aceea nu erau, numai baloane rotunde.
În timp ce mă chinuiam să-l umflu balonul ciudat, a intrat tata în bucătărie. S-a prins imediat despre ce era vorba şi l-a bătut crunt pe fratele meu. Nu cred, că trebuia să-l bată atât de rău. Era mai bine dacă ar fi stat de vorbă frumos cu el. Aşa puteam afla orice de la el. Băieţii, mai lejer discută despre aceste lucruri. În momentul în care mi-am dat seama ce importanţă atribuie tata acestui fapt condamnabil, am conştientizat rostul acelui balon…
Dragă Liviu ! Este un nume neobişnuit pentru mine azi, dar pe vremea aceea mi se părea cel mai cunoscut nume.
Pisica a fătat şapte pui în lada cu făină din cămară. La voi în casă. Am rămas stupefiaţi de atâtea fiinţe mici. Erau negri, cu ochii închişi şi se îngrămădeau unul în altul. Liviu de şapte ani, mi-a comunicat că trebuie să-i ducă în grădină, că aşa i-au spus părinţii şi eu l-am ajutat, fiind naivă ca şi azi. A săpat o groapă şi mi-a zis, că acolo punem puii, aşa i-au prescris părinţii. M-am uitat la el cu nişte ochi mari, dar dacă asta a fost instrucţiunea, m-am îngenunchiat şi eu şi mă uitam la ceremonia de îngropare a puilor de pisică nedoriţi. Mult mai târziu am înţeles că e mai uşor să le dai celor mici asemenea sarcini, că ei nu conştientizează faptele în îtregime. Dar imaginea persistă. A fost ceva straniu, înspăimântător în aceea faptă. Dar Liviu proceda hotărât şi eu nu puteam să-i refuz sprijinul. Dacă aşa au zis părinţii lui…
Trebuia să ne alegem un comandant de grupă pe clasă. Propuneri, votări. Îmi întorceam capul când în stânga, când în dreapta, copiii erau hotărâţi, nu stăteau pe gânduri, îmi auzeam şi numele. Până la urmă mă aleg pe mine comandant de grupă.
Peste zece ani din întâmplare m-am întâlnit cu Dosa la ştrandul din Târgu Mureş, el era deja un sportiv renumit la nivel naţional. M-am bucurat fantastic de întâlnire, fiind patru ani colegi de clasă în copilărie. Ne-am aşezat pe aceeaşi pătură şi depănam amintirile comune. El povestea cu iz amar despre o întâmplare care nu şi-a găsit lăcaş între amintirile mele. « Nu uit niciodată ce tare te-au sprijinit atunci colegii, în frunte cu Liviu. Şi pe tine te-au ales comandant. »
Am rămas stupefiată. Trebuia să treacă atâţia ani ca să aflu, că şi el ar fi vrut să fie comandant de grupă şi după atâta timp mai simte gustul frustrării de atunci. Mă minunam ce amintiri apăsătoare avea un sportiv de renume. Eu, care mă bucuram de revedere şi mi se părea interesant să descopăr din nou pe cineva, pe care evenimentele l-au reformat…
Dragă Liviu, m-a cuprins o căldură plăcută cu aromă caldă, un sentiment de duioşie în momentul în care am aflat de la colegul nostru sportiv, că tu ai pornit campanie pentru mine, pentru susţinerea mea. Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine. Eu numai de succesul meu ştiam, nu am aflat că se dau lupte de fapt, că au fost campanii în culise. În orice caz, de mult nu mai suntem concurenţi, ajungând el un mare sportiv, apoi cetăţean al Statelor Unite… Greu ajungeai la sufletul lui, avea deja pe vremea aceea un Coran, de care era foarte mândru. Se ţinea mare, umblând în multe ţări şi ştiind că va rămâne « afară ». Îi părea rău doar de biblioteca lui.
Dar l-am iertat. Întâmplarea semăna întrucâtva cu moartea puilor de pisici îngopaţi de vii, nevinovaţi… Săracul Dosa. Din păcate nu am mai putut povesti nici lui Liviu, care nu mai este şi nici lui Dosa, care trăieşte departe, peste ocean…
Eram în clasa a X-a când jucam şi eu baschet cu Clara în aceeaşi echipă. O fată foarte înaltă, foarte veselă, cumsecade, amabilă cu noi toţi, colegi de clasă din Liceul Bolyai Farkas. Cu ocazia unui concurs internaţional colega mea de clasă a rămas în străinătate. Şi imaginează-ţi cu cine a unit-o soarta, chiar cu Dosa C., coleg din clasele primare, Sângeorgiu de Pădure.
Dragă Clara, cum s-a întâmplat ? Ai locuit în America ca şi soţia lui Dosa. Mie mi s-a părut foarte curios ca doi foşti colegi de clasă din diferite şcoli şi localităţi, din diferite timpuri să se îtâlnească şi să se căsătorească între ei. Probabil că sportul i-a unit. Şi România. Şi Târgu Mureş-ul. Aceeaşi limbă. Dorul de ţară.
În ziua respectivă Clara nu vroia să meargă la lucru. Nu-i pornea maşina şi nu vroia să meargă la serviciu. Până la urmă s-a urcat în metrou, în ultimul vagon. Vai, Clara, de ce te-ai urcat în ultimul vagon ? Că a intrat în ei trenul următor şi i-a strivit călătorii din ultimul vagon. I-a strivit pe toţi şi pe ea. A murit pe loc împreună cu mulţi alţii. A dispărut în neant. Săraca Clara. Săracul Dosa. Hai acasă, că te vom consola şi-ţi voi da rangul meu de comandant şi dacă tu aveai pe atunci Coran şi dacă te simţeai superior nouă… Hai acasă să te îmbrăţişăm, să te consolăm şi poate ne laşi şi pe noi să citim din Coran-ul tău, să putem fi merituoşi ca tine. Că noi suntem alături de tine, de durerea ta.
Dragă Liviu ! Atâţia ani ai trăit în mine. Deasupra şi în interiorul conştiinţei mele. Poate de aceea, că eram fraţi de lapte. Maică ta mă alăpta şi pe mine, când s-a terminat laptele mamei mele. De asta am fost poate, prieteni nedespărţiţi. Instinctiv ţineam unul la altul. Tot timpul umblam împreună. Mai târziu copiii răutăcioşi strigau după noi că suntem iubiţi. De pe atunci ştiau oamenii că între un bărbat şi o femeie nu există relaţie fără un interes. Mă deranja crunt etichetarea lor, ca mai târziu să încerc să te evit. Şi mai ales la şcoală. La scăldat şi la patinoar împreună mergeam, împreună exploram pădurile minunate ale comunei cu cripta părăsită în vârful dealului. Nici acum nu ştiu cine a fost înmormântat acolo, dar am auzit că există legătură între aceea criptă şi steagul englezesc arborat pe şcoală.
Din păcate numai rar treceam prin comuna mea iubită, unde parcă şi timpul s-ar fi oprit. Nu prea am văzut nimic nou, dar îi plăcea inimii mele s-o văd neschimbată, aşa cum a rămas în amintirile mele. Sângeorgiul de Pădure este ca o fotografie în lentilele sufletului meu, nimic nu s-a schimbat în ea, numai că toate cunoştinţele mele s-au mutat de acolo la Târgu Mureş, localitate foarte apropiată, doar la câţiva kilometri. Cum să aştepţi de la generaţia tânără să nu se extindă către oraş. Ghinion, trăind în acelaşi oraş, nu ne-am mai întâlnit. Poate, uneori nu ar fi exagerat să organizezi întâlniri de zeci de ani de la ciclul primar, chiar aşa… mai ales când ai dori să-ţi recunoşti, să-ţi revezi colegii de clasă şi să retrăieşti atmosfera de neuitat.
Colegii mei s-au mutat la oraş unde, deşi trăim împreună, nu ne mai recunoaştem. Culmea, noi, cei care ne-am simţit atât de bine împreună, nu ne mai cunoaştem înfăţişarea şi trecem zi de zi unul pa lângă celălalt fără să tresărim. Dar dacă ar fi fost vreo întâlnire cumva, cândva, să ne fi văzut chiar şi zece foşti copii, ar fi fost ceva de domeniul fantasticului – real.
De căte ori mă duc la Mureş numai cunoştinţe caut. La Bistriţa totdeauna îi invidiam pe aceia care se cunosc de o viaţă, întotdeauna se salută, când se văd pe piaţa centrală. Îţi dă un sentiment de siguranţă simţirea colectivă, a comuniune. Plus, poţi povesti cu oricine despre orice care are disponibilitate, timp şi răbdare, că doar viaţa socială se rezumă în mare parte la povestiri interumane.
Odată m-am plâns unui prieten, actor atunci, răpit între timp pe nepregătite de veşnicii… nu trebuia să te duci atât de repede, atât de brusc fără să ne pregăteşti. Niciodată nu ne puteai pregăti pentru a te duce tu, plin de energie, vitalitate, dragoste, culoare, surprindere…. sau poate de aceea te-ai dus că aveai în tine prea multă spontaneitate, originalitate, o supradoză de nonconformism, o motivaţie de risc cu spoială fără rost, eu scriu despre tine că te-am iubit… De ce mor toţi oamenii pe care îi iubesc ?
M-am plâns prietenului meu – actor, că ce aproape sunt de pământul meu natal şi totuşi cât de rar ajung acolo. Cum era un om extrem de spontan şi creativ, imediat m-a urcat într-un autobus şi ne-am dus la Sângeorgiu de Pădure, un peisaj plin de păduri. Acolo am căutat-o pe Irina, pe care o ajutatam la învăţat în copilărie şi ştiam şi după atâţia ani unde locuieşte, pragul casei ei fiind trecut de mine de nenumărate ori. Pe vremuri ne ajutam colegii la învăţat, era o obligaţie de suflet, implantată de profesori. Ori de câte ori întâmpinam o lecţie mai grea sau mai plictisitoare chiar şi pentru mine, direcţia Irina, acolo repetând, explicând am înţeles şi eu mai bine totul. Irina a fost o fată bună, mă asculta, de dragul meu era cât putea de atentă, recunoscătoare, mai şi glumeam sau povesteam, cum se întâmpla cu asemenea ocazii, devenind colege foarte apropiate, gen mentor şi protejata. Irina a fost o fiinţă cumsecade şi când am fost şcolăriţe, dar şi acum, după atâţia ani lăsaţi în urma noastră fără să ţinem legătura. Scriind despre ea, mi se face dor s-o caut, aş fi curioasă, oare aş găsi-o în acelaşi loc, cu aceeaşi amabilitate plină de recunoştinţă. Mai sunt şi oameni neschimbaţi în sentimentele lor pozitive.
Pe ea am căutat-o de prima dată, previziunea mea era că se va bucura la vederea mea. Aşa s-a întâmplat. A fost foarte de treabă. Ne-a dus la câteva cunoştinţe comune, până s-au adunat de o echipă. Liviu nu putea fi cu noi, că nu se afla la aceea dată în localitate. Distracţia ne aştepta la Casa de cultură, nefiind altă discotecă. Ne-am dus. O vreme am savurat dansul, apoi motivaţia noastră s-a micşorat, fiind puţini în cerc într-o sală uriaşă. E un sentiment ciudat să dansezi dezinvolt într-o sală prea mare şi prea luminată, ai sentimentul că te pierzi între cunoştinţe şi golul imens din jurul tău. O atmosferă intimă, semiobscură te apără şi te avantajează mult mai bine de bâjbâieli, erori şi exarcerbări. Aici ne-am simţit prea expuşi privirilor curioase ale sătenilor necunoscuţi, care nu ştiai cu ce semn te taxau. Localnicii ne scrutau din priviri, dar nu se apropiau de noi, în schimb ne-am trezit cu nişte cetăţeni coloraţi care doreau să intre să danseze în cercul nostru. Dansau bine, dar noi, neavând nimic comun cu ei, ne-am lăsat după un scurt timp de dans. Prejudecata ne interzicea dansul cu oricine. Întoarcerea noastră spre casă avea şi un iz amar pronunţat. E greu să te întâlneşti cu amintirile, din cauza aşteptărilor, din cauza efectelor răsfrânte asupra ta… Suntem predispuşi să idealizăm trecutul, iar în căutarea amintirilor, nu de puţine ori, ne surprinde amărăciunea, decepţia.
Odată m-ai căutat, dragă Liviu, la Târgu Mureş. Te-am tratat destul de stângaci datorită surprizei. Aveam sentimente amestecate. Îmi aduc aminte că te-am primit în bucătărie, nu că nu s-ar putea discuta despre orice oriunde, dar vroiam să te primesc într-un loc deschis şi nu închis pentru intimitate. Am preferat întotdeauna locurile mai modeste decât sufragiile luxoase unde discuţia devine prea formală, iar cuvântul se pierde în spaţiul larg.
Atunci îmi amintesc eram mult prea inhibată, nu cunoşteam de loc cauza pentru care ai venit la mine. Încercam să dau cu presupusul în sinea mea şi am parcurs o plajă de alternative destul de mare, de la o simplă vizită ocazională, la o dramă intrapersonală, îmi trecea prin minte şi varianta: poate nu ai unde să stai… şi atunci ce puteam face în caz că eram mult prea amabilă cu tine ? Tu ai venit după un sfat, dar eu nu mă puteam trezi din surprinderea mea. Cred că nu ţi-am putut fi de ajutor sub nici o formă. Mă deranja şi faptul că tata era acasă şi mi-am dat seama că această vizită nici nu-i convenea.
Te plângeai că nu te înţelegi cu părinţii, deşi erai singurul lor copil… îmi povesteai despre visele tale, că ai dori să devii arheolog şi vrei să fugi de acasă, că taică tău vrea să te trimită spre altă carieră. Visele tale prea îndrăzneţe mă contrariau, eventuala ta evadare mă speria şi mai mult… nu ştiam ce sfat să-ţi dau. Iar de un altfel de ajutor nu eram în stare nici atât. Fiind şi eu studentă, într-o relaţie de dependenţă financiară faţă de tata.
Aveai un ziar în buzunar, dintr-un articol reieşea că ai dat inteviu despre faptul că părinţii tăi se opun opţiunii tale profesionale, drept reacţie la furia lor, ai fugit de acasă. Aveam un fugar în faţa mea. Şi nu ştiam de loc ce trebuie să fac. Nu am fost pregătită de loc pentru o asemenea ipostază inedită. Anumite lucruri s-au şters din memorie, dar îmi aduc aminte că încercam să te împac cu părinţii tăi, referindu-mă la maică ta care a fost o mamă devotată, probabil fără autoritate în casa voastră. Era o fiinţă prea bună, se supunea fără o părere proprie. Pe urmă, mulţi ani n-am mai ştiut nimic despre tine. Nici cum s-a terminat răzvrătirea ta. Ce ai făcut cu viaţa ta? Pe ce drum ai apucat?! Mi se pare totuşi, că până la urmă a câştigat opţiunea ta şi te-ai făcut arheolog.
O amintire minunată până azi este vie. Nu mai ştiu cu ce ocazie am fost la voi, dar precis că vechea prietenie mă înmâna în direcţia ta. Maică ta, o femeie subţirică care mă alăpta şi pe mine şi pe tine, că am fost deodată bebeluşi, şi la maică mea s-a terminat laptele mult prea devreme. Cât era de mică şi slabă maică ta, dar avea lapte, nu numai pentru tine, avea şi pentru mine, şi-mi dădea şi mie… De multe ori mă gândeam, poate şi laptele de mamă ne leagă. Dar până am conştientizat faptele, a trecut o grămadă de ani.
Nu mai aveam cui spune. Iubiţi, până aveţi pe cine, vorbiţi, până aveţi cu cine, dezvăluiţi-vă secretele până aveţi cui, pe alţii oricum nu-i interesează.
Am fost la voi. Depănam amintiri vechi. Povesteam că, deşi taţii noştri nu se înţelegeau, nici nu vorbeau unul cu altul, cu toate acestea, noi doi am fost nişte prieteni nemaipomeniţi, de nedespărţiţi. Nici nu a încercat să ne despartă nimeni. Uniţi am fost în curtea nostră comună, dar şi mai târziu în casa voastră nouă pe care aţi construit-o la marginea comunei, pe lângă apa lină a Târnavei Mici.
De câte ori mă duceam la voi, maică ta, care mă iubea foarte mult, îmi deschidea camera cea mică unde nu stătea nimeni, şi-mi explica că aceea cameră pe mine mă aşteaptă, ne-au pregătit-o pentru noi, când vom fi mari. Mă roşeam de fiecare dată, fiind o fetiţă de zece ani, perspectivele amintite erau prea timpurii pentru mine. Dar îmi cădeau bine încrederea şi blândeţea ei.
Mă deranja mereu dacă nu puteam câştiga simpatia cuiva, m-am născut să fiu apreciată, iubită, să am succes social. Am avut parte de sentimentul succesului în relaţiile mele interumane, la nivel social mai puţin. Acum îmi dau seama de ce iubesc unii aşa de mult funcţiile şi nu vor nici în ruptul capului să renunţe la ele. Pe lângă faptul că le dau putere şi le slujesc interesele, devin mai cunoscuţi, condiţie pentru un succes social. Şi eu am nevoie de recunoaştere socială, dar nu datorită funcţiei, care deşi îţi conferă multă libertate, îţi cere o sumedenie de compromisuri. La asta nu toată lumea este dispusă sau predispusă.
Cu o ocazie când am fost la voi în calitate de liceancă sau studentă, nu mai ştiu, am ieşit în curte ca pe vremuri când eram copii, am luat totul la rând, tu dădeai explicaţii despre toate, apoi continuam discuţiile despre viaţa noastră ca doi buni prieteni.
Am dormit la voi în camera cea mică unde până atunci n-a mai dormit nimeni (doar pentru noi a fost pregătită, lucru despre care tanti Iulia vorbea tot mai rar, neavând motive bine întemeiate). Cu toate acestea era foarte amabilă cu mine şi intuiam în privirea şi în glasul ei că îi părea rău că noi doi nu am devenit un cuplu. Poate chiar Liviu i-a atras atenţia să nu mai pomenească de zestre şi lucruri de genul acesta. Nu ştiu, dar eu şi de data asta m-am simţit bine la voi.
Într-o dimineaţă când am venit în bucătărie, mă sculam totdeauna devreme, l-am văzut pe Liviu întins pe pat, el acolo dormea în pantaloni scurţi, fiind mijlocul verii. Parcă era un fenomen. O siluetă iluminată de curcubeu sau de răsăritul soarelui. Nu îndrăzneam să mă mişc să nu-l trezesc şi să dispară tabloul magic al dimineţii. Cum îl priveam, nu fără emoţii, prima dată am descoperit în el bărbatul, până atunci îmi era doar un prieten drag. Avea un corp minunat, proporţional. Statuia tânărului făcut de Rafael. Perfect şi senzual. M-a tulburat imaginea şi mă întrebam, cum de nu l-am observat până acum ?
Îl păstrez ca o fotografie în amintirile mele. Apoi s-a trezit brusc, a simţit privirea mea insistentă şi s-a îmbrăcat rapid, ca şi când i-ar fi fost ruşine. Eram şi eu îmbujorată, surprinsă asupra faptului contemplativ. L-aş fi pictat, câtă inspiratie îmi sugera silueta zorii zilei. Niciodată nu i-am putut mărturisi sentimentul de frumos indus de imaginea percepută. De multe ori de-a lungul vieţii m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi atins ? Acum aş avea curaj să-i descriu trăirea mea, dar nu mai am cui. L-aş întreba, ce s-ar fi întâmplat dacă te-aş fi atins ?
Oare ce mi-ar fi răspuns ? Atracţie exista între noi, dar nu am manifestat-o niciunul dintre noi nicicând, de ce ?… am crescut ca doi fraţi, ca doi prieteni uniţi, aşa de rar ne întâlneam că nu ajungeam să ne experimentăm şi din alt punct de vedere….iar ceea ce era sigură – prietenia, n-o periclitam. Răspunsul lui a rămas un secret.
Nu întotdeauna ne e posibil să recunoaştem dacă ne place ceva şi am fi dispuşi să prelungim timpul numai să ne bucurăm de acest frumos cât mai mult. Când am avea curajul necesar să vorbim despre această intimitate, persoana respectivă se află departe de noi. Şi atunci transformăm experienţa într-o amintire permanentă pentru memoria noastră, ca pe o pictură nepictată, dar frumoasa.
Odată când veneam de la grădiniţă noi trei, Liviu, Alex şi cu mine, am auzit o poveste foarte incitantă de la cineva. În casa de alături locuia o femeie care ar fi rămas gravidă, ar fi născut, şi şi-a îngropat pruncul în fundul grădinii. A venit poliţia şi a arestat-o. Povestea asta horror ne-a aprins imaginaţia şi când am ajuns la casa respectivă, am stabilit un plan ca să ne convingem de veridicitatea întâmplărilor. Lângă gard era un buştean mare pe care Liviu s-a urcat primul, apoi m-a tras şi pe mine lângă el. Nu mai era loc şi pentru Alex, dar i-am transmis că atunci când ne vom da jos, se poate urca şi el.
Noi între timp ca doi copii naivi ne holbam la casă şi grădină, unde ar fi fost îngropat copilul, dar nu observam absolut nici o urmă din aceasta. Între timp Alex cam istericos zbierea de jos, cine ştie ce-şi închipuia că vedem noi, şi când mă pregăteam să cobor, furios ce era, mi-a spart fruntea cu un cârlig de fier. Brusc a început să curgă sângele din capul meu, ce m-a îngrozit pe loc şi urlând fugeam până acasă. Mama m-a dus urgent la medic care mi-a pus copci să-mi închidă rana.
După o vreme ne-am mai liniştit şi eu, şi ea, mergând încet către casă. M-a luat de mână şi m-a dus în locuinţa lui Alex, fiind bună prietenă cu mama lui. Aveam nişte rezerve, dar mama m-a liniştit că nu am motive să-mi mai fie frică. Când am intrat, atunci îl spăla vecina pe Alex deasupra unui lighean mare, l-a bătut zdravăn pentru fapta lui, iar acum trebuia să-l spele pe săracul copil. Ne-am ruşinat amândoi de cele văzute, el că l-am văzut gol deasupra ligheanului şi eu că mă aflam în această situaţie. Acum îmi vine să zâmbesc, timpul m-a făcut să uit latura dramatică a aceste întîmplări. Când sunt mai indispusă sau obosită apare urma loviturii sub forma unei pete roşiatice pe fruntea mea, care dispare de la sine după o vreme.
De câte ori treceam prin comuna mea, se zvârcolea în sinea mea sentimentul de apartenenţă. Simţeam chemarea pământului. M-aş fi oprit în centru, poate mă întâlneam cu cineva cunoscut. Dar nu-mi puteam obliga familia la aşa ceva. Pentru ai mei nu era un eveniment, oricum tot timpul ne grăbeam în diferite direcţii.
Odată totuşi ne-am oprit să le arăt casa mea părintească care nu era a noastră de fapt, stăteam acolo cu chirie, şi restaurantul din vecinătate, unde din când în când mergeam în vizită, fiindcă părinţii unui coleg de al meu erau cofetari şi lucrau în spate la laborator. Totdeauna m-au servit cu prăjituri, care erau transportate chiar şi la Târgu Mureş spre vânzare atât de bune erau. Cremeşul Teglas era vestit. Pe vremea acea dacă mă întreba cineva ce vreau să fiu, cofetar, răspundeam, ca să pot mânca multe prăjituri, mai târziu am conştientizat faptul că nu ar fi bine, că aş avea deficit şi m-ar închide. Pe urmă nu am mai vrut să devin cofetar, ca să nu mă îngraş.
Peste o vreme am trecut din nou prin comuna mea dragă, am simţit un impuls puternic să mă dau jos şi să te caut. Familia mi-am lăsat-o în maşină, iar eu pe jos am luat pe o uliţă din stânga. Am mers pe un drum pe care nu am mai fost vreo treizeci de ani, dar simţeam direcţia şi sensul. Oamenii spre bătrâneţe îşi caută rădăcinile. Tinerii se îndreaptă spre locurile noi, bătrânii spre cele vechi cu preponderenţă. Chemarea retrăirii identităţii, a trecutului, împrospătarea eului. Locurile vechi ne înteneresc. Vechile prietenii ne pot tonifica. Sentimentele nu se îngroapă cu timpul.
Mi-am lăsat familia în maşină pe şoseaua principală, am vrut să fiu singură pe potecile trecutului, gustând amintirile trecute. Înaintam între case care s-au înmulţit uluitor, cât pe ce să cred că am greşit direcţia, în faţa mea se dechideau noi şi noi drumuri secundare, nu mai eram sigură că voi identifica casa lui Liviu fără ajutor. Într-o poartă stătea un om mai în vârstă pe care l-am întrebat, care este casa lui Liviu ?
-Liviu, spunea bătrânul, nu mai e…
-Dar ce s-a întâmplat, întrebam cu o voce gâtuită ?
-A murit acum doi ani… din cauza inimii…
-Maică sa ?
-Şi ea a murit tot de inimă, dar mai de mult…
-Taică său ?
-Şi el… Toţi au suferit cu inima. Pe Liviu l-a părăsit prima nevastă, a fugit cu un electrician care repara cablurile de pe strada noastră. A lăsat doi copii în urma ei… Liviu s-a căsătorit şi a doua oară şi a avut din nou un copilaş… Acum femeia a rămas văduvă şi creşte pe toţi trei copii. Intraţi în casă, mă încuraja bătrânul, se va bucura văduva cu siguranţă…
…dar eu nu am vrut să mă întâlnesc cu trecutul în felul acesta…
Nu mă puteam mişca din loc, numai mă bâlbâiam. S-a stins o întreagă familie, o parte din trecutul meu şi eu nu aveam cunoştinţă. Şi părinţii, şi copilul lor. Au părăsit această lume, casa care pentru mine a rămas o clădire nouă pentru toată viaţa, au părăsit şi acea cameră micuţă, unde mulţi ani nu a locuit nimeni… aţi părăsit prietenii, cunoştinţele, vecinii, nepoţii, curtea, unde de atâtea ori ne-am jucat, bucătăria, unde într-o dimineaţă foarte frumoasă o rază caldă de soare ţi-a înrămat corpul de statuie… Ţi-ai părăsit buna ta prietenă care mai rar, prea rar se interesa despre soarta ta şi acum despre inexistenţa ta.
Ţi-ai părăsit proprii copii, aş putea să mă joc cu ei, dacă nu ar trebui să discut şi cu alte persoane străine mie. Doresc pentru copiii tăi o soartă mai bună faţă de cum ai avut tu. Să te odihneşti în pace, prietenul meu cel bun.
Cu asta îmi închei scrisoarea, dragă Liviu.
Gândăceii mici…
Ana nu prea cunoştea dorinţele băieţilor, când mama ei din generozitatea unei prietene, a trimis-o la Praid, la nişte mătuşi teribile. În casa acea mare, care-şi deschidea numeroase geamuri către stradă, a primit şi a o odaie separată. Expediţia întreprinsă încă din primele zile, a dezvăluit o cameră de zi, în care biblioteca era învăluită în misterul baroneselor şi muşchetarilor însetaţi de dragoste. Seară de seară intra în sanctuarul cărţilor, care o atrăgea sublim şi înşfăca epoci, vieţi fremătătoare sub braţ, ca să se distreze până târziu cu noaptea aşezată pe umeri. Cu o libertate tainică, fără să-i întrerupă cineva şirul gândurilor cu o observaţie banală: ar fi timpul să te culci, mângâia coperţile vechi, îmbrăcate în piele, cu litere aurite, imprimate să trăiască secole.
Citea de zor în fiecare noapte cu geamul larg deschis. Atmosfera epocilor trecute cu săbii şi rochii lungi, cartea îmbălsămată se amesteca cu farurile maşinilor, care în trecere îi luminau camera, ca mai apoi să ia curba prescrisă… Dacă intră cineva în camera ei în plină noapte? - se întreba, geamul fiind foarte jos, oricine îl putea escalada cu uşurinţă. Dar nu a deranjat-o nimeni, poate şi pentru simplul fapt că această casă se lungea într-o curbă ascuţită, fără trotuar sub geam, iar maşinile cum veneau, cum îşi proiecteau farurile pe pereţii camerei, apoi dispăreau în necunoscut. Interesanţii tovarăşi de noapte îi umpleau camera de imagini…
La ştrandul cu apă sărată mergeau în grup, doar astfel poţi savura scăldatul. De unul singur, ţi se pare, că faci baie pe uscat. Căuta cu privirea un băiat mai ca lumea, dar înafara nepotului doctorului Weis, ce stătea peste drum şi care a venit din Ungaria, nu a văzut pe nimeni. Înalt şi subţire, cum sunt băieţii în creştere şi cu trăsături plăcute. Cu o singură ocazie invitată în casa bunicilor, Ana i-a povestit o întâmplare scurtă despre maică sa:
-Mamei mele i s-a umflat degetul de la o infecţie şi numai nu-i trecea, la urmă nici nu mai putea dormi din cauza durerilor, care zvâcneau ca o inimă neagră în deget. Atunci tatăl meu a adus-o aici, la Praid, la bunicul tău, fiind un vestit medic. Numai o mică cicatrice a mai rămas pe degetul arătător după o operaţie reuşită… mângâiat de mine de multe ori, parcă vroiam să trăiesc alături de ea acele momente… Dacă vrei să-i spui bunicului tău ceva frumos, ar merita… i-a salvat degetul mamei…
-Da, ştiu că am un bunic priceput ca medic, sunt mândru de el…
-Până când stai aici la Praid?
-Doar o săptămână, din care trei zile deja au trecut…
Nu mai este timp să se împrietenească, se gândea Ana, interval în care el a fost chemat la masă, iar ea a plecat numaidecât.
Mătuşile o răsfăţau cu atenţia lor, îi povesteau despre secretele muşcatelor crescute cu coroane bogate până la cer… le plăcea pe verandă unde nu bătea soarele direct… altă dată o serveau cu şampanie de soc… dar eu nu beau băutură, se scuza fata… stai liniştită Ana, nu e băutură, e socată… a fost nemaipomenită, nicăieri nu a mai băut aşa un suc gustos preparat în casă… mâncărurile erau deosebite, pregătite cu atâta pricepere şi dăruire, cum numai bunicile sunt în stare. Ana se simţea minunat pe lângă cei doi nepoţi, aflaţi şi ei în vacanţă în casa asta primitoare.
De la ştrand veneau în şir indian să evite circulaţia de maşini, dar poveştile curgeau, în ciuda oboselii trupului supt de soare şi de apă sărată. Nimeni nu grăbea pasul, dialogul fiind captivant. Cel mai mare dintre ei, un băiat brunet şi inteligent, se străduia să ajungă chiar lăngă Ana, străduinţa fiind şi mai vizibilă la cinematograf, unde se aşeza alături de ea, iar sub pavăza întunericului, dorea să-i atingă mâna. Ana nu avea nici un motiv să accepte aşa ceva. Băiatul nu se supăra, iar mai târziu povestea şi mai mult auditorului recunoscător de la ţară. Timpul trecea mai plin.
După-amiezile le petrecea acasă în mare parte, cu excepţia micilor hoinăreli întreprinse cu cei doi băieţi prin grădină sau cimitirul lipit de grădină… acolo a regăsit şi mormântul bunicilor ei, scria numele lor pe pietre cu litere seculare, pe care nu le-au stricat nici ploile sau gerul timpurilor trecute… se afla aproape de un timp istoric, parte din timpul ei subiectiv, din timpul sanguin al neamului ei… îşi aducea aminte de vorbele mamei: niciodată nu am avut timp destul să duc flori pe mormintele părinţilor mei… ce ar fi să aduc eu flori, se gândea Ana, măcar până stau aici… apoi alergau senini, fără griji toţi trei pe dealuri îmbrăcate în brocat verde crud şi se întorceau cu buchete mari de flori sălbatice… Ana le primea cu plăcerea mâinilor şi le aşeza împreună cu buchetul-compoziţie personală pe mormântul bunicii şi al bunicului… din timpuri vechi, intangibile… mormintele parcă înviau prin vizitele lor zilnice… Ana se simţea mai liniştită, a alinat remuşcările materne… o vizită la doctorul Weis… alte vizite la mormintele bunicilor…
A luat pătura oferită de mătuşile din casă şi a întins-o în grădină să citească, vroia să termine cartea începută, ca să treacă la alta cât mai repede… spre seară a vrut să ia o nouă carte din biblioteca muzeală. Era un pelerinaj adevărat pentru ea: pătrunderea în camera de zi în timpul nopţii şi puterea de a alege orice corp acoperit cu piele moale… mătuşile erau mândre de ea, că există cineva care le vrea cărţile tinereţii lor… da, pe coperţi simţea şi urme de mâini, care purtau o dragoste împlinită sau neîmplinită, integrau o enigmă vitală, care mulţumeşte sau nu…
-Citeşte draga mea, orice ai vrea, noi ne bucurăm enorm că nu stau acele cărţi degeaba, ne pare bine că te captivează lectura…
De căte ori se aşeza pe pajiştea grădinii cu o carte, cei doi băieţi îşi făceau apariţia numaidecât, unul mai mare, de vârsta ei, de clasa a şaptea şi fratele său mai mic, o figură simpatică, pe clasa a patra. Băieţii se aşezau pe pătură, pe o parte şi pe cealaltă a ei, şi o rugau insistent: hai citeşte-ne şi nouă, te rugăm frumooos…
-Dar în casa asta sunt sute de cărţi! – exclama Ana. De ce nu vă luaţi fiecare câte una şi citiţi şi voi? Pe urmă ne povestim ce am citit.
-Dar eu sunt mic şi merge foarte încet citirea, spunea cel mic şi se uita cu o privire care cerea îndurare.
-Este mult mai interesant dacă îţi citeşte cineva şi ai cu cine să le discuţi cele auzite, declara cel mare.
Convinsă fata fără mari greutăţi, citea băieţilor zilnic, în fiecare după masă, scufundaţi în aroma grădinii de vară, după un scăldat mai agitat. O ascultau concentraţi. Celui mic îi mai explica câte ceva să fie înţeles textul ca lumea, în elementul lui nativ. Începea să simtă o nouă senzaţie, plăcerea unei lecturi în grup. Era un sentiment captivant, deşi cunoscut. Îşi aducea aminte de profesoara de literatură, care o poftea în faţa clasei să-şi citească compunerile fanteziste… avea grijă ca ideile să se dezvăluie în lumina în care au fost întruchipate.
A deschis cartea groasă cu Cei trei muşchetari… În pauzele inerente, când nu mai avea glas, alergau unul după altul ca fluturii sau plecau dincolo de grădină, unde începea un cimitir vechi. Stătea şi se uita îndelungat la pozele bunicilor, nu i-a cunoscut din păcate, au murit înainte de vreme. Au adunat crengile şi frunzele uscate, să arate solemne mormintele lăsate de familie. Zilnic culegea pentru amintirile dulci-amare câte un buchet de flori cu parfum mozaical.
Se întâmpla uneori să-i surprindă ploaia, când nu puteau să meargă la scăldat, nici în grădină. În ultimă instanţă se retrăgeau în camera de zi, după ce gustau gemurile cele bune, pregătite cu reţete secrete şi păinea coaptă în casă, a mătuşelor. Este o tradiţie seculară impregnarea femeii în familie prin creaţii culinare, o şansă sigură de a ajunge în istoria neamului pe lângă alte calităţi: duioşie, dragoste, simţ al datoriei. Masa gustoasă se termina cu servirea socatei, cu bule de şampanie, apoi se căţărau într-un pat uriaş din camera de zi pentru lectura colectivă.
Ana a deschis cartea să continue de unde a rămas cu o zi înainte, atenţia în jur era deja încordată, numai vocea ei se auzea. Când tocmai însufleţea o convorbire într-o tonalitate aparte şi-şi modela vocea în funcţie de conţinut… un gândac mic s-a căţărat pe sânul ei drept… a îngheţat pe loc… s-a oprit în lectura sa… trăgea cu urechea, nu-i venea să creadă simţurilor bine îngropate în ea… îi era ruşine, totuşi savura amuţită nişte senzaţii necunoscute… asculta paşii gândăceilor mărunţi fix pe pieptul ei… căuta un dialog cu corpul ei, auzea vocea trunchiului din străbuni… de unde atâta plăcere tainică … nepermisă… dar aici nu ajungea, n-o lăsa subconştientul, n-o lăsa să cedeze controlului de supervizare… funcţiona o putere istorică de a asculta glasul pâmântului viu, al apei tremurânde, al păsării trecute de orizont, al ursului, care nu vrea să hiberneze singur…
Era un dialog în desfăşurare, o poezie în izbucnire… petalele se deschideau încet în buchetul mâinilor curioase, insistente, exploratoare… totul era o melodie sfioasă, un lung preludiu pentru anii care urmau, un documentar cinematografic despre ce poate urma, un lied cântat la pian, care se va spune cândva cu siguranţă.
Şi-a modelat vocea să-şi revină după momentul electrizant, să poată continua lectura cu voce tare şi să nu se trădeze faţă de cel mic… sau faţă de cel mare… Ana a tras mai sus pătura cu care se acopereau toţi trei. Gândăceii ăia mici se jucau pe sânii fetei stângaci şi îndrăzneţi în acelaşi timp… au căpătat libertate… mişcarea părea o căutare, o dezorientare, un izvoraş neştiut, care înainta fără stavilă printre pietre, depuse de timpul veşnic. Simţea prin piele cum îşi deschide viaţa clopoţeii, mângâierea i s-a părut surprinzătoare, dar binevenită, fără să fi fost ea provocatoare… nu se putea realiza un moment literar, fără să intervină inspiraţia trupului trezit la 14 ani.
Azi îşi aduce aminte cu plăcere şi îngăduinţă de această clipă de coacere naturală a grâului în câmp, ca o trezire la frumuseţe. O atrăgeau momentele neverosimile, iluzorii, mişcările ireale, nesigure, aeriene… cu puterea de a o trezi la o lume de poveste.
